SIMBOLURI
Povestea lui Harap-Alb
Motto : “Basmul « Povestea lui Harap-Alb » e locul de întâlnire a nenumărate simboluri venind din toate orizonturile tradiţionale” (V . L ovinescu, “Creangă şi creanga de aur”)
Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul. Simbolismul podului sau al punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre cele mai larg răspândite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti.
Diferite legende din Europa de Est pomenesc despre poduri de metal pe care eroii le trec unul după altul: Lancelot trece un pod-sabie;
Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdrăvan. Încercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii şi caracterul său primejdios fiind specific unui început de călătorie iniţiatică. Craiul le verifică fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face faţă unei astfel de probe pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod.
Proba podului este una crucială în desfăşurarea procesului de iniţiere a tânărului fiu de crai, deoarece este o primă verificare, fără de care el nu ar fi putut demonstra că este capabil să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Tatăl este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirmă cu multă siguranţă că Harap-Alb va fi negreşit demn de a săvârşi această menire: „ Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. ”
P ădurea-labirint , simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe: „ de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările ”.
Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind.
Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică.
Se pare însă că eroul lui Creangă nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc.
Simbolul pădurii, un simbol larg răspândit, altfel decât arborele ca entitate, al unui univers care, ca spaţiu exterior, se opune micului univers al ţinutului desţelenit. În legende şi basme pădurea este locuită de făpturi misterioase, cel mai adesea ameninţătoare care întruchipează toate acele pericole cu care omul tânăr trebuie să se confrunte atunci când, în perioada iniţierii sale, vrea să devină un om pe deplin responsabil.
Pădurea însăşi, ca natură sălbatică, dezordonată, este percepută ca neprimitoare şi ameninţătoare, iar fantezia o populează cu fiinţe sălbatice şi duhuri, dar şi cu zâne care se pot dovedi binevoitoare. Pe de altă parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul în care îşi pot apăra singurătatea de agitaţia şi frământările lumii. În general, în pădure domneşte o lumină verde clar-obscură care alternează cu întunericul, o viaţă necunoscută ce nu poate fi văzută din afară; pădurea, ca simbol oniric, are „felurite făpturi – inofensive sau periculoase – şi în ea se poate aduna tot ceea ce e posibil să scoată cândva la lumina zilei peisajul personalităţii noastre” (Aeppli). În acest sens, pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint, al cărui centru îl reprezintă aici chiar ieşirea rezervată iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice se va fi arătat demn să aibă acces la revelaţia misterioasă. Ritualurile labirintice pe care se întemeiază ceremonia de iniţiere au tocmai drept scop să-i arate neofitului, în chiar timpul vieţii sale pământeşti, felul de a pătrunde, fără a se rătăci, în teritoriile morţii.
Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică, ce, cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri itinerare, dobândeşte un nou sine. Transformarea eului care se operează în centrul labirintului şi care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului asupra materialului şi, în acelaşi timp, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului.
Fântâna apare în diverse tradiţii ca izvor de apă vie, fântâna vieţii, fântâna nemuririi, a tinereţii veşnice.
Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna simbolizează nu atât nemurirea cât o perpetuă întinerire.
Oglindirea Diavolului în Spân este regăsită mai întâi în scena în care Spânul „ se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânul său. Fiul craiului i-o dă şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia oţărându-se şi varsă toată apa dintr-însa ” sub cuvânt că e veche şi băhlită.
Îşi aduce stăpânul într-o poiană în care era o fântână „ cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la ap ă”. În treacăt spus, nicăieri în lumea asta nu există o astfel de fântână; caracterul el simbolic nu are nevoie să fie solicitat, se impune de la sine. Momentul f ântânii este un moment fundamental care schimbă cursul destinului personajului, acesta încheindu-şi un mod de existenţă şi începând altul, cu altă identitate. În plan simbolic, această fântână este o veritabilă cristelniţă, în care eroul e botezat cu forţa .
Coborârea în fântână este asemănată în concepţia unora cu mitul catabasei, făcând trimitere la întoarcerea la origini. Astfel Spânul l-a adus pe fiul de crai la o fântână al cărui păzitor se pare că este, o fântână cu apă limpede, apă vie, dar nu în totalitatea sensului ei. Aici întâlnim apa vie prin aspectul său de apă corozivă, aşa cum este numită în Alchimie.
Harap-Alb trăieşte aici, de fapt, prima sa moarte simbolică şi înviere căci, îşi pierde rangul, statutul, devine sluga celui care îl va salva. Fiul de crai moare dizolvat în „Vitriol” şi apoi e expulzat „renăscut”, „regenerat” de către Uterul Universal („fons terriblis”) într-o nouă fiinţă, „Harap-Alb”.
Apa , cel mai cunoscut simbol al inconştientului . Element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii .
Apa vie şi apa moartă , aduse din „tărâmul de dincolo”, reprezintă puterea eroului asupra vieţii şi a morţii, încheierea unui ciclu prin moarte şi inceperea unei noi etape ca iniţiat.Apa, cel mai cunoscut simbol al inconştientului, apa, telurică, palpabilă, sânge şi sete de sânge, miros şi corporalitate pasională, poate fi considerata, în cazul de faţă, din două puncte de vedere diametral opuse, nicidecum ireductibile, şi această ambivalenţă se regăseşte la toate nivelurile.
În „Vechiul Testament” apa este mai presus de toate simbol al vieţii. În „Noul Testament” ea devine simbol al Duhului Sfânt. Iisus Hristos îi arată samariteanului că este Stăpânul apei vii (Ioan, 4, 10).
Apa moartă dăruieşte defunctului moartea definitivă şi sufletului acestuia dreptul de a intra în împărăţia umbrelor. „Apa moartă – spune Propp – (...) îl ucide [pe erou] până la capăt, îl transformă într-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de îngropăciune sui-generis, corespunzător cu acoperirea trupului cu pământ.” Eroului îi este anulată existenţa în planul prezentului, ciclul vieţii lui fiind încheiat.
Harap-Alb este stropit apoi cu apă vie, „apa vieţii, apa destinată morţilor care nu pătrund definitiv în Infern, ci se întorc din el.” Astfel, apa, pe lângă virtutea purificatoare, capătă şi o putere soteriologică. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renaştere, în sensul că plasează fiinţa într-o stare nouă.
