Ion Creanga
Povestea lui Harap-Alb
Fara indoiala o capodopera,
“Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu
pentru ca in el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor
narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a
autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu
multiple valente psihologice, etice si estetice.
Povestile lui Creanga au un caracter realist,
fantasticul fiind puternic individualizat si umanizat.
Structura compozitionala are ca element
constitutiv calatoria intreprinsa de Harap-Alb, care devine un act initiatic in
vederea formarii eroului pentru viata.
Inca de la inceput, fiul cel mic al Craiului isi
va dovedi calitatile deosebite, fiind afectat de dojana tatalui mahnit de
nereusita celor doi baieti mai mari. Prin mila si bunatate craisorul castiga
sprijinul Sfantei-Duminici care il va ajuta sa‑si gaseasca un cal pe masura. Odata ce voinicia tanarului a fost
dovedita, tatal tine sa il instruiasca, dandu‑i o serie de sfaturi intelepte,
rezultat al unei indelungate experiente de viata.
Conflictul este determinat de
nerespectarea sfaturilor parintesti, eroul fiind nevoit sa refaca experienta
tatalui, pe care calul il purtase, in tinerete, prin aceleasi locuri. Intalnirea
cu Spanul este, deci, o reluare a vesnicului conflict dintre cele doua forte,
simboluri ale binelui si raului. Spanul, impostor, ajuns nepotul imparatului
Verde, vrand sa‑l piarda, il supune pe Harap‑Alb la diferite incercari. Construite
cu o arta desavarsita, episoadele in care eroul este trimis sa aduca salati din
gradina ursului, pielea cerbului din padure si pe fata imparatului Ros, sporesc
tensiunea narativa. Cea de‑a treia incercare presupune la randul ei alte “trei”
probe, cifra 3 revenind in mai multe randuri, ca si in basmele populare.
Incercarile la care este supus sunt
menite a‑l pregati ca viitor conducator, mostenitor al unchiului sau, dar si in
vederea casatoriei, prin stapanirea “farmazoanei cumplit” care era fata
imparatului Ros. Toate obstacolele sunt depasite cu bine cu ajutorul:
furnicilor, albinelor si a lui Gerila, Setila, Pasarila‑Lati‑Lungila,
Flamanzila, Ochila.
In final, Harap‑Alb, ajutat de calul
nazdravan, este repus in drepturi, iar Spanul este demascat si pedepsit.
In desfasurarea epicului,
personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor si
creare unor psihologii complexe, pe care nu le intalnim in basmul popular.
Harap‑Alb devine un erou exemplar,
nu prin insusiri miraculoase (cum se intampla in basmele folclorice), ci prin
extraordinara lui autenticitate umana. Stapanit adeseori de fric, plin de naivitati si slabiciuni omenesti, este
nevoit sa dea primele probe de curaj si barbatie. Bunatatea si mila il situeaza in registrul
simbolistic al fortelor binelui. Prin ele isi face ajutoare care il scot din
impas. Infrangerea propriilor slabiciuni in procesul anevoios al devenirii il
conduce la dobandirea constiintei de sine si a libertatii sale morale. Eroul
individualizat si prin nume are de infruntat multe primejdii fara de care
destinul sau de conducator intelept, receptiv la durerile si suferintele celor
multi nu s‑ar fi implinit.
Lui Harap‑Alb ii este opus Spanul,
simbol al fortelor raului, intruchipand inumanul. Ca si in cazul celorlalte personaje, scriitorul
isi mentine atitudinea realista.
Prefacut, schimbandu‑si infatisarea,
manifestand o falsa solicitudine, Spanul reuseste sa‑l determine pe fiul de
crai sa‑l tocmeasca in slujba sa, in ciuda sfatului parintesc. Odata ajuns sluga, el isi construieste un
plan minutios de supunere a stapanului sau. Prin viclenie si stratagema
diabolica, reuseste sa‑l subordoneze, schimband astfel identitatea fiului de
crai. In continuare, impostorul se comporta ca un adevarat tiran, injosindu‑l
pe erou in orice fel posibil. Neindurator, il supune pe Harap‑Alb unor
incercari menite a‑l duce la pieire. In final, este demscat si pedepsit, in
numele dreptatii si al demnitatii, aspiratii etern umane.
Cei 5 nazdravani care il insotesc pe Harap‑Alb se
inscriu tot in sfera umanului, reprezentand un portret grotesc‑caricatural in
care o trasatura dominanta este ingrosata pana la limita absurdului si capata
dimensiuni fantastice. Fiecare il ajuta pe crai sa treaca probele la care il
supune imparatul Ros, drept rasplata pentru omenia sa. Prin ei, Harap‑Alb
constata ciudateniile firii omenesti, avand astfel prilejul sa cunoasca mai
bine psihologia umana si sa constate ca “tot omul are un dar si un amar”.
In “Povestea lui Harap‑Alb” Creanga a retopit
structuri epice traditionale, intr‑un stil puternic individualizat care poarta
amprenta modernitatii. Astfel,
de inspiratie folclorica sunt: tema (triumful binelui asupra raului) si
motivele (calatoria, petitul, muncile, proba focului, incercarea puterii,
izbanda mezinului, casatoria), personajele (Craiul, Verde‑imparat, Imparatul
Ros, fata acestuia, Spanul, Harap‑Alb), ajutoarele eroului (Gerila, Setila,
Sfanta Duminica, regina furnicilor, si cea a albinelor, calul, etc.),
elementele miraculoase (apa vie, apa moarta), fuziunea dintre real si fabulos
(se trece de la real la fantezie fara sa se faca distinctie intre cele doua
planuri), limbajul caracterizat printr‑o aparenta simplitate si oralitate
(determinata de prezenta exclamatiilor, interjectiilor, a verbelor imitative, a
onomatopeelor; repetitia formulelor tipice basmului, precum si frecventa
dialogului si monologului).
Dar elementele populare nu exclud pe
cele care confera povestirii o certa nota de originalitate. Referitor la
specificul artei literare, scriitorul individualizeaza cu ajutorul detaliilor
si dramatizeaza actiunea prin dialog.
La nivel fantastic, personajele sunt
umanizate, nu numai prin comportament si mentalitate ci si prin limbajul ce
permite o localizare. Personajele devin astfel niste tarani care vorbesc in
grai moldovenesc.
Alta dominanta a scrisului sau o
reprezinta placerea de a spune, verva si optimismul. Pentru a obtine o veselie
contagioasa, Creanga apeleaza la o variata gama de mijloace artistice:
exprimarea poznasa, mucalita (“Sa traiasca
3 zile cu cea de‑alaltaieri”), ironia realizata prin folosirea
diminutivelor (“buzisoare”, “bauturica”), zeflemisirea (“Tare mi‑esti drag !… Te‑as baga in san, dar
nu‑ncapi de urechi”), caracterizarile pitoresti, prezentarea unor oameni si
scene comice, utilizarea unor porecle si apelative caricaturale (“Buzila”, “mangositi”, “farfariti”)
sau a unor vorbe de duh (“Da‑i cu cinstea
sa peara rusinea”).
Nota de originalitate a basmului
este conferita si de eruditia paremiologica. Creanga citeaza la tot pasul
proverbe, zicatori, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de intelepciune
populara si le introduce in text prin expresia : ”vorba ceea”. Procedeul are o mare frecventa si, datorita lui,
Creanga a fost comparat cu Anton Pann si amandoi cu marele scriitor francez
Rabelais.
O alta nota distincta o da libajul
folosit: majoritatea cuvintelor sunt de origine populara, unele cu aspect
fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme, in timp ce neologismele apar
foarte rar.
Particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui
Creanga ramane insa exprimarea locutionala ce creaza un relief unic al frazei
romanesti.
Ca si in “Amintiri din copilarie”,
autorul se implica in poveste, limbajul capatand o puternica tenta afectiva
exprimata prin interjectii, exclamatii sau dativul etic. De asemeni, metaforele
lipsesc cu desavarsire, lasand locul comparatiilor (de fapt, figurii de stil
generalizate, devenind expresii consacrate de uz).
Sintaxa frazei este orala, deoarece
cuvintele curg dupa o ordine a vorbirii si nu a scrisului.