În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganiz ează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
Stereotipia basmului cult este evidenţiată prin:
• Formule (iniţiale, mediane, finale)
• Cifre fatidice
• Motive literare
FORMULELE TRADIŢIONALE ALE BASMULUI
Formulele exprima o atitudine, o relaţie; este vorba de poziţia povestitorului faţă de conţinutul basmului său. Fiecare basm începe si se sfârşeşete cu o serie de formule tradiţionale care, deşi variază de la povestitor la povestitor, totuşi în factura lor sunt asemănătoare. Folosirea diferenţiată a formulelor reflectă poziţia diferită a naratorului faţă de întâmplările extraordinare, neverosimile şi întâmplările obişnuite, verosimile.
Cea mai simplă formulă a basmului românesc este:
,,A fost (era) odată...” . Aceasta constată existenţa unor personaje şi, totodată, le plasează în timp. O altă formulă iniţială se formează prin adăugarea unui nou element (
,,ca niciodată” ), care subliniază caracterul excepţional, unic al faptelor relatate. Rezultă în felul acesta o formulă de sine stătătoare, care nu se referă la personajele basmului ci plasează in timp acţiunea în general. Formulele iniţiale sunt convenţii care marchează intrarea cititorului în fabulos.
În basmul cult “Povestea lui Harap-Alb”, naratorul inovează formula iniţială (“Amu cică era odată”) punând poveste pe seama spuselor altcuiva:
cică, adică
se spune, fară a nega ca în basmul popular (
a fost odată ca niciodată).
Formulele mediane sunt mai numeroase şi mai evoulate decât în basmul popular, uneori constituindu-se în adevărate fraze ritmatice; ele au rolul de a realiza trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi de a întreţine suspansul/curiozitatea cititorului.
În “Povestea lui Harap-Alb” apar următoarele formule mediane: “
şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”,”şi mai merge el cât mai merge”,”Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”.
Basmul românesc ne oferă o gamă foarte variată de formule tradiţionale finale; cea mai frecventă este formula prin care povestitorul îşi informează auditorul asupra participării sale la ospăţul împărătesc (nuntă), moment final tipic pentru basmele noastre culte. Exemple de formule finale: “Ş-apoi încălecai pe-o coasă/Şi vă spusei o poveste frumoasă”, “Şi încălecai p-un mărăcine/Să m-asculte orişicine”, “Şi m-am suit pe o roată/Şi v-am spus-o toată”.
Formula finală în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb”este cu totul originală, dar îşi îndeplineşte rolul de a-l scoate pe cititor din fabulos “Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. Accentul cade pe ospăţul de nuntă şi pe petrecerea de nuntă, dar se observă şi umorul amar ce ascunde obsesia lui Ion Creangă faţă de sărăcie.
În fiecare basm, sunt prezente numere magice (spre exemplu: 3 – “trei fete ale împăratului”, “trei feciori de împarat”; 6 – “balaurul cu şase captete”; 24 şi alţi multiplii de 3). Acestea reprezintă semne ale totalităţii.
Cifrele fatidice apar şi în opera lui Creangă. Sunt prezente numerele: 3 – “trei feciori” ai craiului, trei mari încercări, trei obiecte magice (“apă vie”, “apă moartă”, “smicelele de măr dulce”), 12 – “12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte, 12 buţi pline cu vin”.
În basmele româneşti, motivele narative sunt diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depăşite, demascarea şi pedepsirea răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului etc.
În “Povestea lui Harap-Alb” motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
George Călinescu:
“Basmul este (...) o oglindire ... a vieţii în moduri fabuloase.”
“Basmul e un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale.(...) Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici nu avem de a face cu un basm.”
George Călinescu: 